Am fost acolo. Si m-am jucat. Dupa mult, mult, timp. Nici nu stiam ca mi-a fost atit de dor sa ma joc! Oameni de diferite virste si categorii sociale, ne-am dat jos mastile de oameni seriosi si am ramas in starea noastra naturala-aceea de copii. Nu eram indrumatori (Cristina si Cornel) si cursanti. Eram o “gasca” ce pierduse notiunea timpului jucindu-se.
Stiu ca eu, personal, sunt o mare durere a Cristinei pentru faptul ca nu am profesat, dar mai stiu ca nimic nu e in zadar. Iar ei doi, Cristina si Cornel, fiind doi Raci inimosi si sensibili, nu pot fi decit foarte grijulii cu copiii lor care si-au luat zborul care incotro, fiecare cum a ales.
I-am admirat intotdeauna. Cuplul perfect, elegant, completindu-se reciproc in tot si-n toate, cum rareori mai vezi in zilele noastre. Intr-o lume extrem de subiectiva cum este cea a teatrului (a artei, in general), ei si-au pastrat verticalitatea, au crezut cu tarie in ei si in Dumnezeu si si-au dus visul mai departe intr-o perioada in care artistii sint calcati in picioare, la propriu si la figurat. Unii, poate, au zis ca e o nebunie, altii i-au invidiat, altii i-au felicitat. Eu zic ca sint niste nebuni frumosi, care ar trebui sa fie sursa de inspiratie pentru cei care, poate, din anumite motive, au renuntat la visul lor. Este vorba aceea: “Ce-o vrea Dumnezeu!” Am citit undeva ca Dumnezeu vrea exact ce TU vrei.
Eu, personal, ALEG sa cred ca lucrurile frumoase, facute de oameni cu suflete de lumina vor fi inspiratoare si “molipsitoare” si ne vom trezi cu totii ca nu mai putem suporta uritul care inca ne gituie, intr-o lume inca paralizata de frica.Frica – de ce, de cine? De noi insine?
Dragii mei, Cristinel si Cornel, nu stiu daca am facut-o vreodata, dar o fac acum: Va iubesc si va multumesc pentru TOT!”
Laura Rus