Cum spun Cristina si Cornel, în teatru s-au păstrat lucruri valoroase, de viaţă, de viaţă adevărată, pe care noi le-am cam uitat, trăind oarecum pe pilot automat.
Autocontrol, spontaneitate, creativitate, starea aceea de a fi prezent, atent la celălalt, la ce-ţi transmite – acestea sunt toate lucruri despre care, spre surprinderea mea, am învăţat că nu sunt înnăscute, ci se deprind. Şi se deprind în timp, cu răbdare – au ritmul tuturor proceselor naturale şi tocmai acest ritm e cel care determină statornicia rezultatului.
Prima tendinţă e să n-ai răbdare, să ţi se pară că ştii deja toate astea, să ai impresia că sunt nişte exerciţii care n-au cum să te ajute pe tine, asta în mare parte pentru că trăim într-o lume a „soluţiilor-minune”, a soluţiilor aparent ultra-complexe şi mai ales ultra-rapide. Însă la ateliere înveţi prin simplitate, măsură, perseverenţă – e ca un leac naturist atelierul, nu-i ca medicamentele care acoperă simptomele şi ignoră cauzele. Iar dacă depăşeşti perioada de „sevraj” în care trebuie să te încumeţi să ieşi din lumea asta a vorbelor articulate pe jumătate, a gesturilor neterminate, a grabei şi a plutirii la suprafaţa comunicării adevărate, începi să descoperi o cu totul altă lume, o lume în care tu înveţi să fii conştient de tine şi de ceilalţi.
E un proces de durată, uneori dificil, pentru că te scoate din zona ta de confort, dar Doamne, cât e de frumos!
Despre Cristina şi Cornel pot spune atât: în prima fază te îndrăgosteşti inevitabil şi irecuperabil pentru că sunt nişte actori plini de farmec şi vitalitate, iar astfel de actori au efectul ăsta asupra noastră, e meseria lor; dar nu e numai asta: ajungi să treci de îndrăgosteală şi să-i iubeşti de-a dreptul – pe om, nu pe actor – pentru că sunt oameni de-o eleganţă interioară rară, care vorbesc cu folos şi care ştiu să deschidă cu grijă uşiţele din tine.
Diana Caravan – traducator